mistere neelucidate

17 Iul 2012 
Exista mistere care ii tin in loc pana si pe cei mai destepti oameni din lume. Afla din topul urmator zece dintre misterele care nu au fost elucidate nici pana in prezent.

Admin · 258 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie

calatoriile in timp si spatiu

17 Iul 2012 
Experiențele extracorporale au reprezentat de multă vreme o sursă de fascinație pentru oameni, dat fiind că există relatări despre aceste „aventuri” în afara corpului încă de acum câteva mii de ani. Senzația de plutire și capacitatea de a observa propriul corp din exterior sunt caracteristicile tipice ale acestor experiențe ce au intrigat de-a lungul timpului doctorii, filozofii și teologii. Dacă timp de milenii oamenii au atribuit aceste fenomene unor forțe paranormale, astăzi, mulțumită cercetărilor efectuate în ultimii ani de specialiștii în neuroștiințe, aceste experiențe ciudate au fost explicate.

Doctorii au identificat câteva dintre afecțiunile care pot duce la experiențe extracorporale, printre acestea numărându-se epilepsia și atacul cerebral. Experiențele extracorporale se pot manifesta și în urma unor evenimente traumatice ca accidentele rutiere sau supradozele de droguri, precum și în timpul practicării sporturilor extreme sau meditației. Statisticile arată că una din 10 persoane are parte de o astfel de experiență de-a lungul vieții.

Recent, mai mulți oameni de știință au reușit să inducă experiențe extracorporale unor voluntari sănătoși, în condiții de laborator, făcând astfel câțiva pași importanți spre demistificarea acestui fenomen.

Prima experiență extracorporală reușită în laborator

Henrik Ehrsson, profesor în neuroștiințe cognitive în cadrul Institutului Karolinska din Stockholm, este unul dintre cercetătorii care au depus numeroase eforturi pentru a studia experiențele extracorporale.

Primul experiment ce a dus la obținerea unei experiențe extracorporale în condiții de laborator a avut loc în 2007, fiind efectuat de profesorul Ehrsson. Acesta a pornit de la următoarea premisă: „Ce s-ar întâmpla dacă am «lua» ochii unui voluntar și i-am muta în altă parte a camerei? Oare acesta ar continua să vadă din locul unde se află corpul, sau din noua poziție a ochilor?”.

Pentru a afla răspunsul, Ehrsson a cerut voluntarilor să se așeze pe un scaun și să poarte niște ochelari speciali, conectați la două camere video aflate la 2 metri în spatele lor. Voluntarii recepționau în lentila stângă imaginile filmate de camera din partea stângă, iar în lentila dreaptă cele captate de camera din partea dreaptă, astfel că își vedeau propriul spate din perspectiva unei persoane virtuale, situate la 2 metri în spatele corpului lor.

Apoi, profesorul Ehrsson a folosit două bețe de plastic, cu unul dintre ele împungând ușor voluntarii în piept, fără ca aceștia să observe, iar cu celălalt repetând acțiunea în zona aflată sub camerele video, atingând pieptul inexistent al „persoanei virtuale”. Atunci când cele două gesturi erau sincronizate, voluntarii au relatat că aveau parte de experiențe extracorporale, simțind că se află în locul unde se găseau „ochii” lor, de unde își priveau propriul corp.

Așadar, chiar dacă voluntarii putea să își observe corpul, înțelegând că se află în același loc ca la începutul experimentului, creierul a recalculat poziția „sinelui” în cameră, ceea ce a dus la apariția experienței extracorporale.

Pentru a confirma că voluntarii se percep cu adevărat a fi în zona unde se află camerele video, profesorul Ehrsson a folosit un ciocan în următoarea fază a experimentului, prefăcându-se că lovește cu forță sub camerele video, unde se găsea corpul virtual. Senzorii aflați pe pielea voluntarilor au identificat imediat o accelerare a pulsului și a nivelului transpirației, simptome ale fricii, reacție tipică a corpului uman în cazul unor amenințări.


Studiile medicale arată că oamenii ajung să perceapă propriul corp ca fiind parte a sinelui grație simțului numit „propriocepție”. Astfel, creierul construiește senzația de „sine” combinând semnalele recepționate de la piele, mușchi și articulații cu datele percepute de ochi. În mod normal, aceste fluxuri senzoriale distincte se combină perfect, rezultatul fiind senzația de „sine”.

Experimentul a arătat că în cazul în care informațiile din aceste fluxuri senzoriale nu se potrivesc, senzația de „sine” dispare. În aceste cazuri, creierul forțează luarea unei decizii, ceea ce poate duce la senzația că „sinele” se află în alt corp. Acesta a fost rezultatul pe care l-a observat dr. Ehrsson.

Experimentul profesorului Ehrsson a fost primul caz în care s-a reușit inducerea unei experiențe extracorporale în cazul unor voluntari sănătoși. De asemenea, studiul a fost primul caz în care s-a reușit inducerea perceperii sinelui în alt loc decât cel în care se afla corpul voluntarilor. „Concretizarea acestei iluzii este o reușită importantă, deoarece dezvăluie care este mecanismul prin care apare senzația că ne aflăm în interiorul corpului nostru. Identificarea acestuia reprezintă un progres important, deoarece acceptarea propriului corp drept centrul prin care percepem lumea este un aspect fundamental al conștiinței de sine”, a explicat Ehrsson.

Noi experimente uluitoare

Pentru a testa limitele creierului uman în ceea ce privește percepția propriului corp, profesorul Ehrsson și-a continuat studiile. Unul dintre acestea a pornit de la faptul că victimele atacurilor cerebrale, în cazuri foarte rare, ajung să perceapă un „membru fantomă” - o a treia mână, spre exemplu.

Efectuând un experiment, doctorul Ehrsson a descoperit că poate păcăli creierul voluntarilor în doar câteva minute, convingându-l să perceapă prezența unei a treia mâini.

Această descoperire a fost realizată în urma a 5 experimente separate, efectuate pe 154 de voluntari. Participanții la studiu erau așezați la masă, iar lângă mâna lor dreaptă era plasată o mână artificială, din cauciuc. După ce se așezau, cercetătorii le acopereau umărul și brațul drept cu un prosop alb, creând iluzia că voluntarul avea trei mâini. Apoi, cercetătorii atingeau simultan cele două mâini (brațul drept al voluntarului și cel artificial). După aproximativ 30 de secunde de atingeri simultane, voluntarii au început să simtă atingerile pe ambele brațe atinse, percepând și cea de-a treia mână ca făcând parte din corpul lor.

Senzorii amplasați pe mâna stângă au confirmat faptul că voluntarii percepeau brațul artificial ca fiind parte a corpului, reacțiile fiziologice la „amenințarea” acestuia cu un cuțit fiind identice cu cele observate atunci când brațul drept era supus acestui tratament.

 

Arvid Guterstam, unul dintre membrii echipei de cercetători conduse de Ehrsson, a explicat cauzele acestei experiențe: „Ca urmare a iluziei optice, în creier apare un conflict referitor la care din cele două mâini drepte aparține corpului voluntarului. Firesc ni s-ar părea ca doar una dintre cele două mâini să fie percepută ca aparținând corpului, însă creierul rezolvă acest conflict acceptând ambele mâini drepte ca membre, astfel că subiecții au senzația că au trei mâini”.

Cercetătorii cred că această descoperire poate fi folosită pentru a îmbunătăți viața persoanelor nevoite să folosească proteze, urmând ca în viitor să permită pacienților paralizați să opereze membre robotizate.

Într-un alt experiment, cercetătorii de la Institutul Karolinska au folosit metode similare pentru a-i convinge pe cei 200 de participanți la studiu că se află în corpul unei micuțe păpuși Barbie (măsurând 30 de centimetri în lungime) sau în cel al unui manechin imens (măsurând 4 metri în lungime). Pentru a induce voluntarilor senzația că se află în corpul artificial, cercetătorii au apelat din nou la stimularea simultană a corpului real al voluntarilor și a celui artificial în care aceștia credeau că se află.

După ce voluntarii ajungeau să se perceapă ca fiind în corpul artificial, le era arătat un cub, cercetătorii cerându-le să arate, folosindu-se de mâini, cât de mare este acesta. Atunci când participanții credeau că se află în corpul păpușii Barbie, cubul părea imens; în schimb, atunci când se credeau în corpul unui gigant, cubul părea mic. Astfel, experimentul a demonstrat că percepția propriului corp reprezintă un etalon fundamental folosit de creier pentru a percepe lumea din jur.


Această iluzie poartă numele de „iluzia Alice”, fiind inspirată de aventurile personajului omonim din „Alice în Țara Minunilor”. În cartea lui Lewis Caroll, Alice s-a micșorat după ce a băut o poțiune magică, devenind apoi uriașă după ce a consumat o prăjitură.  Bjorn van der Hoort, unul dintre autorii acestui studiu, afirmă că această iluzie ar putea fi folosită pentru a face specialiștii să se identifice cu anumiți microroboți (spre exemplu, pentru a opera la nivel microscopic în corpul unui pacient) sau cu roboți de dimensiuni gigantice (pentru a efectua reparații în cadrul unei sonde petroliere sau a unei centrale nucleare).

Într-un alt studiu, coordonat de profesorul Mel Slater de la Universitat de Barcelona, cercetătorii au reușit să convingă voluntari de sex masculin că se află în corpul unei fete. Ei au reușit să creeze această iluzie cu ajutorul unor căști conectate la un sistem de realitate virtuală pe care voluntarii le purtau în timp ce erau atinși pe braț. „Experimentul nostru reprezintă prima cercetare ce demonstrează că sentimentul de proprietate asupra corpului poate fi transferat în întregime asupra unui corp virtual”. Studiul efectuat la universitatea catalană indică faptul că senzațiile de sine și de proprietate asupra corpului pot fi manipulate cu ușurință. Cercetătorii sugerează acest lucru ar putea fi folosit pentru a trata afecțiunile ce au la bază percepția distorsionată a propriului corp, precum anorexia.

Existența sufletului, pusă în pericol?

Toate aceste experimente ce dezvăluie modul în care creierul construiește imaginea de sine a unei persoane i-a făcut pe unii cercetători să susțină că rezultatele au impact și asupra filozofiei, dincolo de potențialul folosirii acestor descoperiri pentru dezvoltarea unor tehnologii noi.

Thomas Metzinger, directorul Grupului de Filozofie Teoretică din cadrul Universității Johannes Gutenberg din Mainz, Germania, explică de ce experimentele efectuate de specialiști în neuroștiințe, precum Henrik Ehrsson, sunt extrem de importante. „Sunt anumite lucruri, precum conceptul de sine, despre care oamenii credeau că nu pot fi înțelese cu ajutorul științelor. Acum, acest lucru este demonstrat ca fals, sinele fiind ușor de manipulat de oamenii de știință. Cred că cercetările efectuate de Henrik subliniază faptul că nu există un «suflet» sau un sine care să fie independent de creier”, susține Metzinger.

Întrebat dacă este de părere că știința poate explica absolut tot, dr. Ehrsson a oferit un răspuns ferm: „Absolut! Poate că va dura câteva sute de ani, dar sunt convins că știința va oferi explicații complete și pentru subiecte complexe, așa cum este mintea umană. Poate că filozofilor nu o să le placă acest lucru și vor continua să susțină că încă există întrebări fără răspuns în ceea ce privește mintea umană, însă vom înțelege toate elementele componente”.

În ultimii ani, oamenii de știință au reușit să descifreze numeroase mistere ale creierului uman, oferind un răspuns pentru „tunelul de lumină” dintre viață și moarte, abordând tema liberului arbitrusau descriind cele două sisteme ale minții umane. Astăzi, neuroștiințele se află într-o continuă dezvoltare, promițând să ofere în următorii ani noi explicații referitoare la modul în care creierul construiește efectul cunoscut sub denumirea de „sine”.

 

 

Admin · 105 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie

POLTERGEIST

17 Iul 2012 

Exista de cand lumea. Se intampla chiar langa noi, desi ne este greu sa acceptam ca asa ceva poate fi real. Nu stie nimeni cum l-au inteles si explicat primii oameni, dar poate ca acel cadavru vechi de 7000 de ani, descoperit in Bulgaria, peste care fusese asezata o piatra imensa, ar putea face lumina asupra vechilor credinte in spiritele malefice. Este terifiant, controversat, negru si de neinteles. Intr-un cuvant… Poltergeist.

Ceea ce este impresionant la un fenomen paranormal extrem, asa cum este poltergeistul, este faptul ca s-a manifestat in toate culturile lumii, inca de la inceputuri sub, strict, aceleasi caracteristici. Oameni care nu aveau cum sa se cunoasca, descriu experiente inspaimantatoare identice, si asta nu de ieri sau de azi, ci inca din cele mai vechi timpuri. Poate cea mai veche mentiune scrisa a unui fenomen de tip poltergesit vine din secolul I d.Hr., atunci cand istoricul roman de origine evreiasca, Flavius Titus, mentioneaza cazuri de "posedare" si "bantuire", in termeni identici cu cei care descriu astazi activitatile poltergeist. Jacob Grimm, unul dintre celebrii frati Grimm, descrie in a sa Deutsche Mythologie, un amplu tratat de mituri si legende germanice, o serie de cazuri tipice de poltergeist. Cel mai cunoscut este cel care a avut loc la Bingen-am-Rhein, in anul 305, atunci cand in casa unui localnic oamenii au inceput sa fie ridicati in aer, aruncati din pat si loviti violent de o forta nevazuta. Marturiile vremii sustin ca pietrele se ridicau singure si erau aruncate spre trecatori de o mana invizibila, in timp ce acelora care indrazneau sa se apropie, aceeasi forta le sfasia hainele. In tot acest timp, in locuinta afectat de fenomenele misterioase se auzeau zgomote puternice si glasuri galagioase ale unor oameni ce nu puteau fi vazuti.

In calatoria pe care a efectuat-o in jurul Tarii Galilor, in 1191, preotul cronicar Giraldus Cambrensis nota in ampla sa lucrare, Itinerarium Cambriae, o intamplare pe care nu avea sa o uite niciodata. Acesta afirma ca intr-o casa din Pembrokeshire isi gasisera loc "spirite necurate", si ca acestea aruncau murdarii si obiecte dure care persoanele aflate in apropiere. Mai mult, "spiritele" se adresau martorilor uluiti si, nu o data, au dezvaluit multimii secrete din vietile intime ale unora dintre cei prezenti.



Nu mai putin faimos este cazul "Tobosarului din Tedworth" din Anglia anului 1661. Intamplarea a fost mentionata de filozoful Joseph Glanvill in lucrarea Saducismus Triumphatus, si face referire la intamplarile terifiante care au avut loc dupa arestarea unui tobosar vagabond. Acuzat ca obtinea bani prin mijloace necuvenite, tobosarul a fost inchis, iar toba sa a fost confiscata. Nu era decat inceputul cosmarului pentru locuitorii micutei asezari medievale. Imediat dupa arestare, pe timpul noptii, oamenii au inceput sa aude sunetele puternice ale tobei cu toate ca nimeni nu il putea vedea pe cel care provoca teribila harmalaie, iar manifestarile misterioase au durat saptamani in sir.

Iar daca la aceste intamplari o adaugam si pe cea din 1817, denumita "bantuirea vrajitoarei lui Bell", un caz de altfel celebru in Statele Unite, nu putem decat sa intregim un tablou sumbru al fenomenelor poltergeist din istorie. Numerosi martori oculari au declarat ca la ferma lui John William Bell Sr., din Tennessee, au avut loc o serie de evenimente inexplicabile in anul de gratie 1817. Totul a inceput in momentul in care Bell Sr. a intalnit un animal nemaivazut, de o statura uriasa. Acesta avea trup de caine si cap de iepure, si a reusit sa fuga inainte de a fi prins in catarea armei de catre fermier. Imediat dupa aceasta intalnire, voci ale unor creaturi nevazute au inceput sa se faca auzite noapte de noapte. "Spiritele" radeau lugubru si atacau oamenii care venea in vizita la ferma. Intr-un final, ele au incetat in momentul mortii misterioase a lui John William Bell Sr. Langa trupul inert al acestuia a fost descoperit un flacon ce continea un lichid necunoscut. Testat pe pisica familiei, lichidul s-a dovedit a fi o otrava extrem de puternica si de rapida. Nimeni nu stie cine i-a dat flaconul fermierului si nici cum a fost acesta convins sa ii bea continutul.



Poltergeist in secolul XX
1972. Thorton Hearth, Anglia. In casa unei familii de mici industriasi englezi urma sa se petreaca unul dintre cele mai inspaimantatoare cazuri de poltergeist inregistrate vreodata.

Totul a inceput in luna august a acelui an, 1972. Trecuse de miezul noptii atunci cand membrii familiei in cauza au fost treziti de zgomotul asurzitor al radioului care pornise, pare-se, de unul singur si, in plus, isi si schimbase frecventa pe cea a unui post strain. Strania intamplare a fost urmata de caderea abajurului uneia dintre veiozele din casa. Doar coincidente ciudate, si-au spus proprietarii locuintei. Aceleasi intamplari au inceput insa sa se repete cu regularitate. Radioul pornea in timpul noptii in timp ce abajurul incepuse sa sara din ce in ce mai departe prin camera. Era doar inceputul unor fenomene care aveau sa se intinda pe aproape patru ani.

Intamplarile s-au agravat in Craciunul aceluiasi an. Familia ingrozita a descris cum pomul de iarna a inceput sa se zguduie violent, scuturat parca de o entitate nevazuta, iar un ornament a zburat prin incapere lovind pe unul dintre membrii familiei. Incepand din acea zi, zgomote de pasi si voci ciudate au inceput sa se auda in camerele in care nu ar fi trebuit sa se afle nimeni. Usile se deschideau cu zgomot, izbindu-se de pereti, iar becurile electrice din casa se aprindeau si se stingeau fara ca vreo persoana sa actioneze intrerupatoarele. Prietenii familiei au asistat neputinciosi la drama celor din casa si au propus acestora sa cheme mai multi preoti care sa le binecuvanteze locuinta. Dar acest lucru nu a facut decat sa inrautateasca lucrurile. In prezenta a numerosi martori, printre care politisti, preoti si chiar ziaristi, fenomenele terifiante au continuat. Scaunul pe care se afla unul dintre politisti s-a ridicat impreuna cu acesta in aer, prabusindu-se apoi pe podea. Obiectele au inceput sa zboare prin casa si sa ii loveasca pe cei prezenti. Cele patru sedinte de exorcizare a casei nu au dat niciun rezultat.



In disperare de cauza, familia a apelat la un medium. Acesta le-a spus ca in locuinta se afla trei spirite: cel al unui fermier pe nume Chatterton, al sotiei acestuia si al unei batrane carunte, care poarta un sort alb de bucatarie. Se parea ca spiritele devenisera violente pentru ca locuinta, pe care o considerau a lor, fusese ocupata de straini. Spre surprinderea tuturor, atunci cand au fost verificate arhivele primariei locale, s-a aflat ca, intr-adevar, un anume Chatterton locuise in aceeasi casa undeva prin secolul al XVIII-lea. Familia a parasit locuinta dupa ce membrii sai au declarat ingroziti cape ecranul televizorului aparuse chipul lui Chatterton. Acesta nu spunea nimic, dar parea sa ii urmareasca cu o privire amenintatoare pe cei aflati in fata televizorului. Odata cu plecarea proprietarilor, orice fenomen poltergeist a incetat si nu a mai fost raportat niciun alt incident de catre cumparatorii casei.

Iar acesta nu este decat unul dintre miile de cazuri raportate anual in intreaga lume.

Poltergeist VS Stiinta
Termenul impamantenit de poltergeist vine din limba germana si s-ar traduce prin "spirit zgomotos" (poltern - a face zgomot, geist - fantoma, spirit). Ideea care a dus la aparitia unui asemenea cuvant a fost aceea a entitatilor nevazute care se manifesta violent, mutand obiectele si facand sa leviteze oameni si animale. A existat initial o confuzie intre aparitiile fantomelor, asa numitele bantuiri, si poltergeist. Specialistii in paranormal considera insa ca aceste doua manifestari sunt, in realitate, complet diferite.

Daca in cazul bantuirilor este vorba de spiritul unei persoane decedate intr-un anume loc, in cazul poltergeistului este posibil ca fantomele sa nu existe deloc. Cel mai probabil, sustin oamenii de stiinta, este vorba de o forma puternica, inconstienta si incontrolabila de psihokinezie. De altfel, numele stiintific pentru astfel de fenomene este Psihokinezie Spontana Recurenta (RSPK). In atari situatii, se pare ca o persoana influenteaza, fara sa vrea, aparitia cazurilor de poltergeist. In plus, chiar daca impart elemente comune (aparitiile, zgomotole, mirosurile si miscarea obiectelor), bantuirile si poltergeistul se diferentiaza prin modul de manifestare. O bantuire nu este niciodata violenta, desi spaima este probabil al fel de mare. In cazul poltergeistului, pericolul la adresa celor vii este extrem de mare si se poate solda, uneori, chiar cu moartea celor prezenti.

Atunci, ce anume genereaza aparitia unor fenomene de acest gen?



Lasand la o parte farsele si glumele nesarate ale unora, cazurile de poltergeist care se afla in afara oricarui dubiu au la baza prezenta unui agent uman. Cercetarile au demonstrat ca, in majoritate, astfel de agenti sunt reprezentati de adolescenti si copii. Cea mai plauzibila explicatie stiintifica, daca o putem numi astfel, este aceea ca schimbarile hormonale majore din perioada pubertatii, intensitatea maxima a trairilor, specifica varstei copilariei si adolescentei, pot activa anumite parti ale creierului vinovate de producerea psihokineziei. In astfel de situatii, au loc fenomene de tip poltergeist. Este deja celebru cazul in care birourile unei companii germane au fost afectate de aceleasi zgomote inexplicabile, de obiecte care zboara fara motiv si de geamurile care se spargeau fara a fi fost atinse. "Vinovata" de situatie s-a dovedit a fi o secretara care, fara sa realizeze, genera intregul spectacol grotesc. In momentul in care a fost eliberata din functie, fenomenele poltergeist au incetat.

Evident, exista si sceptici care sustin ca in intreaga lume exista zeci de milioane de adolescenti care au trecut prin traume sau care sufera din cauza modificarile hormonale. Si cu toate acestea, doar un procent extrem de mic din randul acestora ajunge sa genereze cazuri de poltergeist. Ce anume se poate spune despre situatiile in care a fost dovedit ca fenomene paranormale aveau loc fara ca in apropiere sa se afle vreo persoana cu probleme de natura emotionala? In aceeasi ordine de idei, ce explicatii pot fi oferite acelor manifestari in care se aud voci, si asta in situatia in care toti cei prezenti sunt monitorizati atent? Evident, religia poate oferi o explicatie. Demonii sau, mai rar, spiritele care nu au reusit sa isi gaseasca drumul catre Lumea de dincolo, se intorc printre cei vii.Prezenta lor poate fi una prietenoasa sau poate deveni violenta, in functie de personalitatea fiecarei entitati. Ramane la alegerea fiecaruia ce explicatie i se pare mai plauzibila.

Un singur lucru este insa cert. Faptul ca astfel de fenomene apar in toate colturile lumii, in culturi si medii diferite, ca sunt relatate de mii de ani si ca natura lor ramane inca una inexplicabila, face capoltergeistul sa fie, probabil, cel mai mare si mai complex mister din lumea activititatilor paranormale.

Admin · 310 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie

MIHAI EMINESCU,VICTIMA A FRANCMASONERIEI

14 Iul 2012 

Istoria oficială a vieții lui Mihai Eminescu a impus un șablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o ființă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet și ar fi murit nebun, bolnav de sifilis și alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepțională, bine ancorat  în realitatea socială și mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal și pentru unitatea națională, un ziarist de excepție, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun și internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști.” Mulți au renunțat la valorile și principiile lor pentru a fi scoși de pe lista proscrișilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri și de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja  nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizații independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire și promovare a spiritului românesc și de refacere a Daciei mari. 

„Mai potoliți-l pe Eminescu!”

„Mai potoliți-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul și junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul și parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai, de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), care de altfel a și fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămurește în ce context a avut loc internarea forțată a lui Eminescu.  „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-și revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureștiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriți. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în București pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din București în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiția semnării tratatului era deci amorțirea vocii pentru Ardeal în București. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relațiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care amenință România cu războiul. La București au loc descinderi și percheziții simultane la sediile mai multor organizații care luptau pentru Ardeal, printre care și Societatea Carpații, în care activa Eminescu. 

Este închis ziarul L’Independance Roumaine și directorul acestuia,  Emil Galli, este expulzat din țară. La fel și Zamfir C. Arbore. Societatea Carpații este pur și simplu desființată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidați de aceste măsuri, o parte din militanții pentru Ardeal se dezic de ideile lor și își trădează confrații, pentru a-și salva propria piele. Printre ei se află Simțion și Chibici, președinții Societății Carpații, Ocășeanu și Siderescu, membri în conducerea aceleași societăți, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, același pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obediență, toți aceștia se vor implica plini de zel în acțiunea de internare forțată a lui Eminescu. 

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca și detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidență, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliți-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianță că situația din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp și Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu și Petre Grădișteanu merg la Viena, unde Grădișteanu își cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iași, unde fusese dezvelită statuia lui Ștefan cel Mare și fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina. 

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalți, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunțe la ideile și principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizații care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpații, din care făcea parte și Slavici.  Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliția și serviciile secrete românești, cât și de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltrați mai mulți informatori, printre care se  număra și Ocășanu de la Societatea Carpații. 

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui  Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpații a ținut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilitățile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenții transilvăneni de naționalitate română, care frecventează instituțiile de învățământ din România pentru a se instrui, să fie puși să acționeze în timpul vacanței în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcția unei Dacii Mari.”Această notă a dus în final la desființarea Societății Carpați. 
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea și pârghiile necesare pentru a acționa: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian național. 

În această publicație demascase corupția politicienilor români și grasele comisioane pe care aceștia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiționările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoașterii Independenței. În 1880 declanșase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iași la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare și citise acolo în fața mulțumii  poezia manifest Doina. Acest eveniment național deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârșit, chiar în dimineața zile în care avea să fie dus cu forța la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat„Pentru libertatea presei și a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare și demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. 

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineții 

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineața acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap și lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soția lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele șase dimineața un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.  

Maiorescu ia o măsură de excepție – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soția acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simțion, președintele Societății Carpați, la spitalul doctorului Șuțu și, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudățenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, și nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Șuțu, așa  cum ar fi fost firesc. 

Întors acasă, se pomenește însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineață cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societății Carpați, unde Poliția făcea percheziție, pentru a se întâlni chipurile cu Simțion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineața zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce știa că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, așa cum își dorea Maiorescu, căci Eminescu își schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpații, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capșa. La acea vreme Capșa nu era doar un local de lux, ci și sediul Ambasadei SUA și reședința mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capșa în speranța de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomați și în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoștea personal și care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiți să își schimbe planul. 

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare 

La Capșa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declarațiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să țină un discurs „politico-socialo-național”înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi amenințat-o pe soția patronului și ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împușc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ține isonul și îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunși acolo află că Regele nu este în București. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitrașevski, îl lasă într-una din camere și apoi alertează Poliția că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la fața locului pe alți doi membri ai Societății Carpații, Siderescu și Ocășanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămașă de forță. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu și spre orele 19 îl duc la stabilimentul Șuțu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.  

Scena cu pistolul de la Capșa și declarația lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistență ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga și dreapta, dar va ezita să scrie totuși despre el, deși era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susține că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliție, ori numele său nu apare deloc. Ventura susține că el este cel care a alertat Poliția, ori în procesul verbal este consemnat că poliția a fost sesizată de domnii Ocășeanu și Siderescu. Aceștia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenți la fața locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu și a face în așa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat și dus la psihiatrie, în condițiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi și a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun și a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soția patronului de la Capșa, despre care Ventura spune că a fost persoana amenințată cu pistolul de Eminescu, nu menționează în memoriile sale publicate la Paris în 1909,  absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuște pe Rege, ori era puțin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu știe că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia. 

În procesul verbal întocmit de Poliție nu se amintește nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitrașevschi și, fiind atins de alienație mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru și a refuzat să deschidă”.  La locul faptei ajung, Simțion, Siderescu si Ocășeanu de la Societatea Carpații, care aveau încă de dimineață misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Șuțu. Aceștia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat.Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează și îi pun cămașa de forță. Între timp Poliția îi perchiziționează locuința, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii și manuscrise, sperând să descopere ceva compromițător. Totul se petrece cu complicitatea soției lui Slavici. Poliția nu va deschide o anchetă, așa cum proceda de obicei și cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliției nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur și s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura și care ar fi putut atrage suspiciuni. 

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitrașevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Șuțu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniștea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouțiu despre modul în care era tratat Eminescu la Șuțu în următorii termeni: „Aș vrea să vă spun că toți domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).  

În noiembrie 1883, la insistențele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care știa cel mai bine că Eminescu nu este nebun și medicii din Viena își vor da ușor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl țină pe Eminescu departe de țară.  

Eminescu știa foarte bine ce i se înscenase și o dată reîntors în țară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare știrea că aș fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credință, încât și dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare și că afară de suferința mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezmințire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reușesc să își dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos și recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în țară, cu atât mai puțin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-și are locul printre bolnavii psihici. Fișele de observație medicală din timpul șederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu. 

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la București, dar Maiorescu face tot posibilul să îl țină departe de capitală. Toate: munca sa, cărțile, notele de lectură, manuscrisele se află la București, la Maiorescu. Prin intermediul diverșilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărți”, fără de care ar fi trebuit să își reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cumințește, este trimis tot cu forța la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamț. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuți, că a fost „internat ca alineat, deși nu fusese”. Este sechestrat la Neamț din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleți de apă rece și îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”.Încearcă să fugă de mai multe ori și în cele din urmă reușește să obțină o mutare la Iași, sub îngrijirea doctorului Iszac. 

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conținea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic și total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriașe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din București, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu și cunoștea cazul doar din corespondența cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac și chiar îl completează cu următoarele reflecții: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopți albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice și excitante (n.n. în condițiile în care se știe că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic și sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconștiență, de prozaică întunecare a activității psihice. ”  

De-abia în 1888, Veronica Micle reușește să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac și să îl aducă în sfârșit la București. Aici reîncepe să publice, și în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forța tot la dr. Șuțu, unde va și muri. 

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur și simplu la gunoi  creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacție. Este totuși nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeți din personalul spitalului. 

Societatea Matei Basarab, spiritul național și francmasoneria 

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacționar, paseist, antisemit, xenofob, naționalist șovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?  Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conțin poezii și altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 și 1888-1889. Deși majoritatea articolelor au fost scrise înainte de așa-zisa declanșare a nebuniei, mulți susțin și astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minți atacate de boală, în căutarea unei bucăți de pâine”.  

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica națională, deși este întemeietorul doctrinei naționale moderne,”  scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”„Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naționale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile și astăzi. Așa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecționată, pentru a preveni și a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democrației și al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul național cu acela al lui Ceaușescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigențele lui Eminescu, fiindcă nici nu și-a propus aceasta vreodată, deși marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al ființei noastre naționale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizații românești și pro-românești, numită Societatea Matei Basarab și aflată în afara controlului  și influențelor francmasoneriei, care masonerie se afla și atunci în slujba unor interese supranaționale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ție registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat și lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ținta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică și intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptățiri pentru importul necritic de instituții străine.” 

Eminescu nu renunțase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuță povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Șuțu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândește de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povestește în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat:„Panule, știi tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un șir neîntrerupt de martiri.”  Eminescu a  fost unul dintre ei. 

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare, 
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . . 
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel, 
Nu slăvindu-te pe tine . . . lustruindu-se pe el 
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. 
Ba să vezi. . . posteritatea este încă și mai dreaptă. 
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? 
Ei vor aplauda desigur biografia subțire 
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare, 
C-ai fost om cum sunt și dânșii. . . Măgulit e fiecare 
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări 
Și le umflă orișicine în savante adunări 
Când de tine se vorbește. S-a 'nțeles de mai nainte 
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte. 
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, 
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege . . . 
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale 
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale — 
Astea toate te apropie de dânșii. . .  Nu lumina 
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, 
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt 
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; 
Toate micile mizerii unui suflet chinuit 
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.” 
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881) 

Bibliografie:

1. Ovidiu Vuia: Misterul morții lui Eminescu, Ed. Paco, București, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu : Boala și moartea lui Eminescu, Criterion, 2007
Admin · 114 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie

MIRACOLE CRESTINE

14 Iul 2012 
Miracole creștine

Sfinți pe care focul nu-i atinge, moaște care sunt după sute de ani dovezi fizice ale sfințeniei, miresme divine emanate de oameni foarte credincioși; acestea sunt câteva miracole creștine pentru care știința nu a reușit să găsească explicații. 

Moartea sfântului Polycarp 

Aflat în mijlocul flăcărilor, sfântul creștin nu arde, ci dirijează focul precum un stăpân atotputernic.
Sfântul Polycarp a fost unul dintre primii creștini martirizați, despre care s-au găsit destule mărturii care să autentifice execuția sa cu totul neobișnuită. În timpul vieții, Sfântul Polycarp fusese episcopul orașului Smyrna (cunoscut astăzi sub numele de Izmir, în Turcia) în timpul Imperiul Roman. În anul 155 d.H., când avea deja 86 de ani, el a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug de către împărat, deoarece nu voia să renunțe la credința într-un unic Dumnezeu. Ca mărturie a morții sale cu totul ieșită din comun, vom cita o scrisoare a unuia dintre membrii Bisericii din Smyrna, scrisoare de o autenticitate indiscutabilă:
„După ce Sfântul Polycarp și-a terminat rugăciunea și i-a binecuvântat pe toți cei prezenți, călăul a aprins focul. Flăcările au izbuncnit imediat, cu forță. Și atunci noi, cei cărora ne fusese dat să fim martorii acestei minuni am văzut cum flacăra a descris un arc, asemenea velei unei corăbii într-o zi cu vânt și a format un soi de zid rotund de foc în jurul trupului celui martirizat. Iar el stătea acolo, în mijlocul flăcărilor care nu-l atingeau și, în loc să ardă, străluceau ca aurul sau argintul topit. În aer s-a răspândit o mireasmă foarte plăcută, parcă arsese cineva tămâie sau altă esență scumpă.

Văzând că trupul Sfântului Polycarp rămânea neatins chiar în mijlocul flăcărilor, judecătorul a ordonat călăului să-l înjunghie cu un pumnal. Acesta din urmă a îndeplinit prompt comanda și când a scos pumnalul din pieptul Sfântului, din rană a început să curgă atât de mult sânge, încât a stins focul. Toată mulțimea s-a minunat de puterea credinței în Dumnezeu.”
După ce Sfântul Polycarp a murit, focul a fost aprins din nou, iar corpul a fost incinerat.

Elocvență nemuritoare

Puterea cuvântului, ca și arta de a predica spiritualitatea reprezintă un dar neasemuit. Câteodată, îl regăsim – ca o dovadă vie – chiar sub forma sfintelor moaște.

Sfântul Anton de Padova (1195 – 1231) a fost un renumit călugăr franciscan și teolog, canonizat la un an după moartea lui. Nu numai credința și sfințenia sa l-au făcut celebru, ci și faimoasa sa elocvență. La 400 de ani după ce murise, coșciugul său a fost găsit deschis și, în grămada de praf cenușiu care mai rămăsese din trupul Sfântului, a fost găsită limba sa, la fel de roșie, proaspătă și moale ca a oricărui om viu, o dovadă fizică și vie a elocvenței sale, care a dăinuit peste veacuri. Sf. Anton de Padova rămâne renumit și în zilele noastre pentru predicile sale inspirate, dar și pentru omenia sa. El continuă să fie considerat drept unul dintre cei mai mari predicatori ai tuturor timpurilor.

Mireasma sfântă

Mirosul divin al unor lumi celeste ajunge uneori până la noi prin intermediul sfinților sau al moaștelor acestora.
Corpul Cuvioasei Maria Ana (Ladrani) de Jesus a fost dezgropat după 107 ani de la moartea ei, în timpul unor cercetări efectuate în 1731 în vederea canonizării. Unsprezece medici și chirurgi au fost prezenți pentru a examina rămășițele pământești ale Mariei Ana. Spre marea lor uimire, când au deschis sicriul, ei au descoperit că trupul sfintei nu numai că nu putrezise, dar țesuturile ei erau atât de suple și moi, de parcă nici nu ar fi murit. În plus, deși medicii nu au găsit nicio urmă care să fi dovedit că trupul fusese îmbălsămat, el răspândea o mireasmă foarte plăcută și pură. Mirosul respectiv părea să provină de la o substanță uleioasă necunoscută, care impregna atât pielea cât și organele interne. Mai mult, chiar și hainele ei miroseau la fel.
Medicii au rămas atât de intrigați, încât au hotărât să facă o disecție amănunțită a corpului atât de bine păstrat, cu gândul că vor descoperi poate totuși cum anume fusese conservat. Desigur, nu au găsit ceea ce căutau dar, cu cât tăiau și pătrundeau mai adânc în țesuturi, cu atât mai mult se răspândea o aromă din ce în ce mai plăcută și mai puternică. Aceasta a produs o impresie atât de puternică asupra medicilor, încât unul dintre chirurgi nu s-a mai spălat pe mâini câteva zile ca să mai păstreze mireasma.

Aroma mistică

Vrăjiți de mireasma îmbătătoare revărsată de inelul unei maici, oamenii veneau cu miile spre a se bucura de această minune.
Călugărițele creștine se consideră a fi miresele lui Iisus Hristos. De altfel, la sfârșitul ceremoniei de investire, fiecărei călugărițe i se pune o verighetă pe deget, ca simbol al legăturii ei cu Mântuitorul. Maica Giovanna della Croce s-a născut în Rovereto, Italia, și în anul 1625 s-a căsătorit mistic cu Fiul lui Dumnezeu. La sfârșitul slujbei, inelul de pe degetul ei a început să emane o aromă extraordinar de plăcută și de puternică, pe care călugărița, oricât se străduia, nu reușea să o ascundă, astfel că în scurt timp toată comunitatea a aflat.

După cum scria biograful ei:
„Parfumul pe care-l emana inelul era atât de putenic, încât se transmisese și în corpul călugăriței. La un moment dat, ea s-a îmbolnăvit și una dintre surorile care o îngrijeau, Maria Ursula, i-a atins degetul. Imediat mâna i s-a umplu instantaneu de mirosul sublim care a persistat încă multe zile. Acest miros era mai pregnant când Maica Giovanna Maria era bolanvă; atunci nu lua nicio măsură de precuție pentru a-l ascunde. De la deget, aroma s-a răspândit în toată mâna, cuprinzând apoi întregul corp; mai mult, ea a început să difuzeze în toate obiectele pe care sfânta călugăriță le atingea. Parfumul nu semăna cu nicio altă esență cunoscută pe Pământ; când oamenii îl simțeau, sufletul le era cuprins de o blândețe indescriptibilă. Devenea mai pregnant atunci când Maica Giovanna Maria se întorcea de la slujbe și era atât de bine impregnat în hainele ei, încât acestea miroseau chiar mult timp după ce ea nu le mai purta. Mai mult, toate obiectele din chilia ei miroseau sublim, inclusiv salteaua de paie pe care ea dormea. Acest miros îi marca orice mișcare, fiecare venire sau plecare a Sfintei. Datorită lui, toți cei din mănăstire aflau cu mult timp înainte că ea urma să apară.
Acest fenomen care a durat mai mulți ani era cu atât mai remarcabil cu cât pioasa călugăriță nu putea suporta niciun alt miros. Orice parfum producea asupra ei un efect atât de neplăcut, încât în timpul slujbelor celelalte maici erau nevoite să scoată din biserică chiar obiecte sfinte în a căror componență intrau moscul sau ambra. Singura mireasmă pe care o putea suporta și care nu-i făcea rău era parfumul sublim al propriului ei corp.”

O inimă fierbinte

Focul iubirii divine mistuie orice impurități din conștiința omului obișnuit. Dar el este apanajul doar al celor puțini aleși, care își dăruiesc viața în totalitate și necondiționat slujirii și adorării Tatălui Ceresc.
Venerabila Serafina di Dio a fost călugăriță în ordinul Carmelitelor într-o mănăstire din insula Capri. A trăit prin secolul XVII, fiind renumită pentru ardoarea devoțiunii ei pentru Hristos. Surorile sale sprituale mărturiseau că, în timp ce se ruga, fața i se îmbujora și căpăta o sclipire deosebită, iar corpul i se încălzea atât de tare, încât atunci când o atingeau se frigeau, chiar dacă aceasta se petrecea într-o zi friguroasă de iarnă. După spusele lor, „ea se consuma în propriul ei foc lăuntric, iar sângele îi fierbea în vene.”
În zilele dinaintea morții, Serafina, la fel ca și Sfânta Caterina din Genova, „a început să piardă cantități mari de sânge pe nas și pe gură”. Ea pierduse, într-adevăr, atât de mult sânge, încât nimeni nu credea că își va mai reveni. Uimirea lor a fost cu atât mai mare cu cât după aceea, ea arăta foarte îmbătrânită și scofâlcită.
Dar cea mai mare minune s-a petrecut după moartea sfintei:
„Chiar și după douăzeci de ore de la moartea ei, corpul încă mai iradia căldură, mai ales din zona inimii, lucru ușor de observat și confirmat de către celelalte călugărițe care și-au pus mâna pe pieptul ei. Deși mai scăzuse puțin, căldura persista și după treizeci și trei de ore, cu toate că era luna martie, iar încăperea unde fusese depusă era friguroasă. Corpul călugăriței s-a răcit complet doar după ce i-a fost extrasă inima.”

Acest articol reproduce un fragment din lucrarea Mistere și fenomene stranii de Dennis Ray 
Admin · 295 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie

disparitii stranii

14 Iul 2012 
Există multe și celebre cazuri de dispariții de persoane. Oameni care s-au trezit noaptea și îmbrăcați în pijama s-au dus să bea apă și nu s-au mai întors, oameni care au traversat peluza din spatele locuinței spre casa vecinului și nu au mai fost văzuți niciodată, oameni care au plecat cu mașina pe autostradă și n-au mai ajuns niciodată la destinație, și multe alte enigme ale dispariției persoanelor. Dacă în acest cazuri o minte extraordinar de sceptică ar putea spune că aceste persoane au fost victime ale unor criminali ce au reușit ulterior să șteargă foarte bine urmele, nu la fel se poate justifica incredibila dispariție a unor obiecte de dimensiuni care exclud orice posibilitate de a fi ascunse, cum ar fi de exemplu… un pod!

Podurile care au dispărut

În Gwynedd, Țara Galilor, consiliul local a dispus construirea unui pod pietonal pentru trecerea peste râul Penrhos, pentru a ușura accesul locuitorilor dintr-o parte în alta a orașului.

Realizarea podului a costat 1200 lire sterline, iar lucrările s-au finalizat la data de 11 mai 1986. Peste numai trei săptămâni, fără nici cel mai mic zgomot sau avertisment, podul a dispărut! Pur și simplu, într-o dimineață, localnicii au sesizat că podul nu mai era! Nu s-a putut face dovada existenței unei mâini criminale și nici a unui act terorist premeditat.

Oficialitățile, uluite, au dispus construirea altui pod, care a fost consolidat suplimentar față de primul, prin niște structuri metalice specifice acestor construcții.

După un an, la sfârșitul lunii iulie 1988, și acest pod considerat „infailibil” a dispărut. Absolut discret, fără nicio dovadă de intervenție umană, într-o bună dimineață podul nu a mai fost găsit. Tot ce a mai rămas din el au fost ușoare urme de la fundații, pe malurile râului. Incredibil a fost și faptul că, în ciuda eforturilor poliției de a elucida acest fapt șocant, nu s-au descoperit urme consistente și concrete ale dispariției pieselor de mare rezistență și volum, din care au fost construite cele două poduri.

Deocamdată consiliul local din Gwynedd a hotărât să nu repete încercarea de a construi un nou pod...

O întrebare sferică

La sfârșitul zilei lor de lucru, în 1974, muncitorii de la Dowling Constructions Company din Indianapolis au lăsat o bilă de oțel de 5 tone suspendată la o înălțime de 60 de metri. Când au revenit a doua zi dimineață, bila nu mai era. Poliția a făcut investigații, dar bila nu a mai fost găsită.

Alte dispariții stranii

Este oare posibil ca unii oameni să dispară imediat din raza vizuală, încetând să mai existe? Orion Williamson era un fermier din apropiere de Selma, Alabama. Într-o zi de iulie, în 1854, s-a ridicat de pe scaunul din veranda casei sale și a mers de-a lungul câmpului, pentru a-și aduce caii de la păscut. Soția și copilul său îl priveau de pe verandă, iar în partea cealaltă a câmpului, doi vecini călăreau spre el. Înainte de a se întâlni, Williamson a dispărut.

Martorii au cutreierat și chiar au răscolit câmpul, dar nu au găsit nicio groapă și nicio urmă a lui Williamson. Au venit oamenii din oraș să-l caute, dar nimic. Au venit de asemenea, ziariștii, printre ei fiind și tânărul Ambrose Bierce, care a descris incidentul în povestirea devenită apoi celebră: „Dificultatea traversării câmpului”.

Pe data de 23 septembrie 1880, o dispariție de genul celei a lui Williamson s-a repetat: David Lang, un fermier ce locuia în apropiere de Gallatin, Tennessee, străbătea liniștit câmpul din fața casei sale și a dispărut chiar sub privirile nedumerite și apoi îngrozite ale soției sale. Dispariția sa a fost confirmată și de doi vizitatori ce tocmai veneau la ei (judecătorul August Peck, din Gallatin și cumnatul acestuia), care îl văzuseră pe Lang din trăsura lor. Cercetarea amănunțită a câmpului a arătat și de această dată că nu existau gropi sau subterane ascunse.

Povestea lui Lang a fost relatată de nepoata sa, și devenită celebră mulți ani mai târziu, apărând în revista „Destin”.

O călătorie nocturnă după apă pare să fie la fel de hazardată și de riscantă ca și traversarea câmpului, după cum am văzut în cele două povestiri.

În noiembrie 1878, un băiat de 16 ani, Charles Ashmore, din Quincy, Illinois, a ieșit noaptea, cu o căldare, să ia apă. Pentru că nu s-a mai întors, după câteva minute, tatăl și sora lui au plecat să-l caute. Ei au descoperit urmele clare ale picioarelor sale în zăpadă, conducând până la  jumătatea drumului, unde se opreau brusc.

La toate aceste stranii dispariții, niciodată nu s-a găsit o explicație.

Protecția magică a zeiței GAYATRI

În timp ce conducea investigațiile arheologice la templul din Vechiul Mahableshwar, în 1934, domnul Paul Dare, redactorul actualităților la publicația „The Times of India”, a descoperit o reprezentare rară a zeiței cu patru chipuri, GAYATRI. Vrând să fotografieze această descoperire neobișnuită, și-a armat aparatul, și era pe punctul de a o fotografia, când un preot brahman s-a ridicat în picioare și a exclamat scurt: „Nu vei putea să fotografiezi această statuie sacră.” În acel moment era prezent acolo și un prieten a lui Dare, un erudit om de știință și brahman, Vishnu Karandikar. Și el avea un aparat de fotografiat.

Folosind ambele aparate, el și Dare au făcut câteva fotografii. Când filmele din ambele aparate au fost developate, peretele care era în spatele imaginii zeiței apărea foarte clar în fotografie, focalizarea fusese corectă și expunerea excelentă, dar nu se putea totuși vedea nici cea mai vagă urmă a zeiței. Mai târziu, preotul le-a spus că, deși Dare n-ar avea prea multe șanse să fotografieze zeița, Karandikar, fiind un brahman, ar putea s-o fotografieze dacă va îndeplini un anumit ritual magic. Karandikar a realizat într-adevăr ritualul și apoi a fotografiat imaginea zeiței exact așa cum o făcuse mai înainte. De data aceasta însă statueta zeiței a apărut în mod paranormal pe film.

Dare a raportat cu minuțiozitate întregul caz, în lucrarea „Indian Underworld”, publicată în 1940. El a mai precizat că acel Karandikar trăise mult timp la Londra și era foarte sceptic în legătură cu ritualurile magice.

Acest articol reproduce un fragment din lucrarea Cartea misterelor de Gregorian Bivolaru 

Admin · 146 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie

materializari din lumea de dincolo

14 Iul 2012 
Jean Prieur ne relatează o întâmplare extraordinară din timpul celui de-al doilea război mondial, în 1943, sub ocupația germană. Iată câteva extrase din declarația scrisă a abatelui Paul Labrette:

„Sunt vicar în una din parohiile mari din Nantes... Într-o seară, în cursul lunii trecute, eram zdrobit de oboseală... Pe la miezul nopții, tocmai când îmi terminasem rugăciunea, la ușa presbiteriului a răsunat soneria cu o violență care m-a făcut să tresar. Am auzit-o pe servitoare deschizând fereastra să vadă cine vine la ora aceea. Neîndoindu-mă că a venit cineva pentru un bolnav, am coborât eu însumi să deschid.
În prag, o femeie de vreo patruzeci de ani și-a împreunat mâinile văzându-mă:
- Domnule abate, veniți repede, e vorba de un tânăr care o să moară.
- Doamnă, o să mă duc mâine, înainte de slujba de la ora șase.
- O să fie prea târziu! Vă implor, domnule abate, nu mai întârziați...
- Bine, scrieți-mi în agendă strada, numărul și etajul.
A intrat în hol și am văzut-o în plină lumină, avea un chip îndurerat. A scris: strada Descartes 37, etajul al doilea.
- Contați pe mine, doamnă, voi fi acolo în douăzeci de minute.
Femeia mi-a spus în șoaptă:
- Dumnezeu să-și aducă aminte de bunătatea dumneavoastră, fiindcă sunteți foarte ostenit, și să vă ocrotească la ceas de primejdie! Apoi s-a făcut nevăzută în noapte.

Mi-am luat pardesiul, sfântul mir trebuincios și am plecat pe străzile pustii și întunecate. O patrulă a ațintit asupră-mi lumina unei lanterne, i-am arătat permisul de trecere permanent și mi-am urmat drumul grăbind pasul... Am găsit, nu prea lesne, numărul 37 de pe strada Descartes: un bloc mare, cu cinci etaje, cu ferestre bine camuflate. Dintr-un apartament se auzea un zgomot înăbușit de radio. Ușa de la intrare, din fericire nu era încuiată.
Am urcat scara la lumina lanternei mele și, ajuns la etajul al doilea, am sunat hotărât, ca un om așteptat. Un zgomot de pași, apoi al unui comutator, o dâră de lumină, scârțâitul unui zăvor de siguranță și ușa s-a deschis. Un tânăr de douăzeci de ani mă privește cu o mirare respectuoasă.
- Vin, îi spun, pentru un bolnav în primejdie de moarte. Aici este?
- Nu, domnule abate, e o greșeală. Aici e într-adevăr strada Descartes, numărul 37, etajul al doilea. E și un tânăr aici, eu sunt (zâmbește), dar nu sunt deloc pe moarte. E, desigur, o greșeală, femeia a vrut să scrie „Despartes”. Dar intrați, vă rog, câteva clipe. Sunteți înghețat, vă pregătesc un grog... Ascultam, a continuat el, muzică ungurească, retransmisă de la Viena. A închis brusc aparatul.

- Domnule abate, de doi ani vreau să vorbesc cu dumneavoastră, să-mi deschid sufletul. Nu îndrăzneam să vă caut. Vizita asta întâmplătoare e cu adevărat providențială. Sunt un fiu rătăcitor. Stând lângă mine pe divan, mi-a povestit întreaga viață. Plecând, l-am lăsat împăcat cu Dumnezeu. M-am grăbit să ajung în strada Despartes, gândindu-mă la vizita extraordinară pe care o făcusem... La toate clopotnițele din oraș bătea ora unu și un sfert. Deodată, sirenele au mugit lugubru: alarmă de noapte. Am grăbit pasul. Pe strada Despartes, numărul 37 nu exista, strada se oprea la numărul 16. Nu mai înțelegeam nimic. Dar n-am mai avut răgaz de comentarii: primele bombe cădeau în partea de nord a orașului, iar zgomotul infernal se apropia: abia am mai avut timp să mă adăpostesc în prima pivniță întâlnită. Am trăit trei sferturi de oră de adevărată groază.
Când am ieșit, acoperișurile orașului erau luminate. Se vedeau cel puțin două sute de focare de incendiu. Peste tot, fațade spintecate parcă de cuțit, blocuri prăbușite în mijlocul șoselei, nori de fum, de praf, țipete de disperare nebună. M-am dus la postul de prim-ajutor cel mai apropiat. Acolo, mai multe sute de morți și de răniți erau așezați în curte. Veneau întruna alții: femei, copii în cea mai mare parte. Pe front nu văzusem măcel la fel de cumplit ca acesta... Mergeam de la unul la altul dând iertarea păcatelor sau miruind în grabă frunțile fără viață.

Deodată, a trebuit să mă sprijin de zid, trebuie să fi fost livid.
- Ce s-a întâmplat, domnule abate? M-a întrebat unul dintre doctori. E poate vreo rudă a dumneavoastră?
- Nu, un enoriaș!
Tocmai lovisem cu piciorul cadavrul tânărului de pe strada Descartes numărul 37. Abia cu o oră în urmă îl lăsasem plin de viață, foarte bucuros că i se iertaseră păcatele. Și îmi aduceam aminte de cuvintele lui: „E o greșeală domnule abate, nu e nimeni pe moarte aici, sunt sănătos”. Și râdea! Era în pragul veșniciei și nu știa. Bunătatea lui Dumnezeu îi lăsase timp să se spovedească înainte de alarmă. I-am luat portvizitul; avea în el actul de identitate: „R.N., douăzeci și unu de ani”, bonuri de alimente, o scrisoare îngălbenită și fotografii; una dintre ele înfățișa o femeie de patruzeci de ani. Am tresărit. Era, fără îndoială, portretul celei care venise să mă roage să merg în strada Descartes, la numărul 37 să văd un tânăr în primejdie de moarte. Pe spatele fotografiei am citit doar cuvântul acesta: „Mama”. Altă fotografie o înfățișa pe patul morții, cu mâinile îmbrățișate pe piept ținând rozariul și avea înscrise datele acestea: 7 mai 1898 – 8 aprilie 1939.
Am privit scrisoarea îngălbenită... Scrisul semăna cu cel al necunoscutei ce notase adresa în agenda mea, în presbiteriu.

Fragment din lucrarea „Morții ne vorbesc” de Francois Brune
Admin · 105 vizualizari · 0 comentarii
Categorii: Prima categorie

Fenomenul O.Z.N.

14 Iul 2012 
„Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Făcusem Miezonoptica și eram pe la
sfârșitul Utreniei, când deodată aud: buf, buf, buf! Se cutremura pământul. Eu am ieșit
să văd ce se aude, dar când am deschis ușa la bordei am văzut afară o lumină mare

Admin · 167 vizualizari · Scrieti un comentariu
Categorii: Prima categorie

Despre credința în reîncarnare

14 Iul 2012 
„Cea mai mare contribuție a Indiei adusă lumii este să îi ofere o viziune
spirituală a omului. Iar lumea face bine dacă se deschide de bunăvoie acestei străvechi
înțelepciuni ca să dobândească prin ea o îmbogățire pentru viața omenească” [36

Admin · 110 vizualizari · Scrieti un comentariu
Categorii: Prima categorie

Ultimele comentarii

Niciun comentariu.

Calendar

Mai 2017
LunMarMierJocVinSamDum
 << < > >>
  12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

Anunt

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitator: 1

Arhive

Linkuri